Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii) şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes.5, 17: Drept aceea, nu fiţi fără
de minte, II Tim.4, 5: tu fii treaz în toate... 1, 8: să fie... treaz la minte şi mai îndeosebi ICor. 14, 20: Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari.
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric să le tâmpim.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemînării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decît a răutăţii.
Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns.)
Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrîne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.
La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. Îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă!
Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că
a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu. (Leon Șestov)
Omul nu există decît dacă există Dumnezeu şi nemurirea.
Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este - vorba lor- o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire
şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cît de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.
Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tată lui tău", „ia-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar", „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă". Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext.
Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheam
ă la treburi serioase: moartea e pe noi și noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta).
Ce este omul, care-i cu adevărat condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi - şi că Hristos e acolo la doi paşi, că te
vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna-se înţelege în cîteva minute. Restul de ani e timp irosit.
Mă reţine formula diavolul este stăpînitorul lumii acesteia. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul -
Luca 4, 6 - nu-l contrazice), întrucît nu e decît imagine secundară, deformată, deviată e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Vălul vrăjit atunci dispare şi
lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la loan 3 nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.
Diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar vrăjită şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. Lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, diavolul nu lucrează pe altă arie decît Binele, Cuvântul.
Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decît ce posedă: adică iluzia, imaginea sărită la tipar. Câtă vreme însă relaţia
noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvânt: dă ceea ce a promis. În clipa morţii însă (ori a pocăinţii cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), când suntem rechemaţi la realitate desigur că acordul stabilit se lichidează şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă.
Nicolae Steinhardt
